Ioniță George Andron, este, indiscutabil, cel mai mare artist fotograf pe care Sătmarul l-a dat acestei țări, un neobosit etnograf și cărturar, apreciat de cele mai importante personalități ale istoriei și etnografiei românești.

Născut la 20 aprilie 1917 în satul Racșa, este fiul preotului greco-catolic Ioan Andron, originar din satul Pribileşti (Ţara Chioarului), și al învățătoarei Ghizela Andron , care a creat prima colecție de artă populară oșenească și i-a transmis fiului său această mare pasiune.

În perioada 1923-1927 a urmat cursurile școlii elementare din Racșa, iar apoi Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare (1927-1934). Este licențiat în Drept la Cernăuți și Cluj (1935- 1940) și Teologie greco-catolică la Cluj (1941-1944). Cea mai mare parte a vieţii a profesat ca avocat, fiind un apreciat apărător al oșenilor, fapt ce i-a permis să aloce suficient timp pasiunilor sale: fotografia și vânătoarea.

La vârsta de şapte ani, în 1925, a văzut primul aparat de fotografiat folosit de profesorul Iosif Schneider de la Liceul „Mihai Eminescu” care a făcut fotografii etnografice în Ţara Oaşului, printre primele de acest gen . Primul contact direct cu fotografia, care avea să-i marcheze întreaga viaţă, l-a avut în anul 1934 cu aparatul de fotografiat Voigtländer Bessa pe film lat, primit de la tatăl său. La început au fost fotografii cu colegii de liceu, cu familia, în excursii şi la vânătoare, apoi tot mai multe cu ţăranii din Racşa şi alte sate din Ţara Oaşului care era o zonă izolată, o „rezervaţie” etnografică cu o economie autarhică la nivel de subzistenţă, oşenii valorificând resursele naturale cu mijloace rudimentare şi cu propriile eforturi, conservând un mod de viaţă aproape medieval. Ţăranii locuiau în case din bârne de lemn acoperite cu paie, arau pământul cu plugul de lemn tras de vite, semănau cu mâna, treierau cerealele cu îmblăciul, măcinau boabele la moara de apă şi confecţionau ei înşişi uneltele, mobilierul, ţesăturile, obiectele casnice şi îmbrăcămintea.

În perioada când era student la Teologie, Ioniţă G. Andron a fost colaborator la Tribuna Ardealului, singurul ziar românesc din Ardealul cedat, unde folosea fotografiile cu subiect etnografic din Oaş. La vârsta de 25 de ani, cu sprijinul episcopului greco-catolic de Oradea, Ioan Suciu, publică prima lucrare cu caracter etnografic intitulată Privelişti dintr-un colţ de ţară (Oradea, 1942) care conţinea 27 de fotografii.

A urmat apoi „Chemarea munţilor”, un an mai târziu, tot la Oradea, iar în anul 1968 a apărut la Editura Dacia din Cluj Napoca albumul „Ţara Oaşului” cu 130 de fotografii. În anul 1971 a avut la Sala Dalles din Bucureşti o expoziţie de fotografie şi artă populară din Ţara Oaşului care s-a bucurat de un succes enorm. De-a lungul vieţii a colaborat cu mai multe ziare şi reviste din ţară, devenind o prezenţă constantă şi un nume consacrat în arta fotografică din ţară şi străinătate. De altfel, profesorul André Blanc de la Universitatea din Sorbona i-a adresat următoarele cuvinte după ce a privit tabloul Sfetnicii lui Decebal: „Domnule Andron, dacă în toată viaţa dvs. aţi fi făcut o singură fotografie, aceasta, meritaţi să fiţi trecut în analele fotografiei. Şi aceasta nu pentru că bătrânii ar fi urmaşii dacilor, ci pentru că sunt oameni, dar nişte oameni extraordinari, iar tabloul ar merita să fie expus şi la Muzeul Omului din Paris”.

În toamna anului 1944, la Racşa, în urma unei percheziţii efectuate de trei soldaţi germani, i se confiscă aparatul Voigtländer Bessa cumpărat de tatăl său în 1933 şi dăruit lui un an mai târziu. A fost o pierderea foarte grea pentru tânărul fotograf, însă, în anul 1945 a primit cadou de la episcopul Ioan Suciu un aparat Zeiss Ikon Super-I-Konta, pe care l-a folosit până în anul 1955 când şi-a cumpărat aparatul Exacta pe film îngust, ambele fiind păstrate astăzi la Muzeul Ţării Oaşului din Negreşti Oaş. Profundul ataşament pentru satul natal şi Ţara Oaşului şi conştientizarea faptului că aceşti ţărani perpetuează un mod de viaţă cu rădăcini multiseculare, dar şi pasiunea pentru fotografie, au fost motivaţiile care l-au făcut pe Ioniţă G. Andron să documenteze pe pelicula fotografică realităţile vieţii oşenilor.

Din perioada 1934-1944 datează circa 5.000 de clişee, iar până la sfârşitul vieţii sale, în 1989, a făcut în jur de 100.000 de negative alb-negru, negative color şi diapozitive reprezentând peisaje, arhitectură, lucrul pământului, creşterea oilor, obiceiuri din ciclul vieţii (nunta, înmormântarea), obiceiuri la sărbători religioase (Paştele, Crăciunul, Boboteaza), persoane de diferite vârste (mai ales bătrâni) în diverse ipostaze. Ioniță G. Andron este astfel primul etnograf al Țării Oașului, fiind cel care a pus bazele unui muzeu al acestei zone și autor al mai multor lucrări de specialitate fotografică, istorică și etnografică din Oaș. Personalități importante al culturii românești (Petru Comarnescu, Liviu Ciulei, Dan Hăulică, Constantin C. Giurescu, Paul Miron, G. Istrate, Gabriel Ștrempel ș.a.), Ambasadorul SUA la Bucureşti, Richard Davis, profesori universitari din Germania, Franţa, SUA şi din alte ţări îi trec pragul și ajung să-i admire fotografiile.

Colaborează cu toți cercetătorii care vin în zonă și cărora le oferă imagini pentru a-și ilustra cărțile sau materialele documentare (Ioan Velcea, T. Bănățeanu, Gh. Focșa, C. C. Giurescu, G. Călinescu, Elisabeta Bostan ș.a.). Întreaga viață și-a dedicat-o Țării Oașului lăsând în urma sa un patrimoniu inegalabil din punct de vedere istoric și etnografic. Fotografiile sale au o valoare deopotrivă documentară şi artistică; deşi nu a avut studii în domeniul artelor vizuale, a avut un talent artistic remarcat şi apreciat de reputaţi critici de artă precum Petru Comarnescu, care afirma că este poate cel mai mare fotograf român. Ioniţă G. Andron a fost nu numai un fotograf ci şi un colecţionar pasionat, casa sa din Negreşti-Oaş adăpostind o colecţie etnografică şi de artă populară, un mic muzeu care a fost vizitat de mulţi călători prin Ţara Oaşului, printre care s-au numărat oameni de cultură şi ştiinţă din ţară şi străinătate.

Lecturile cărţilor de istorie despre daci, romani şi formarea poporului român l-au făcut să-i privească pe răcşeni ca pe urmaşii acestora: „Când fotografiam chipuri de bătrâni cu pletele ninse de numărul anilor sau scene din datini străbune, simţeam din plin o îndoită mulţumire: aceea că suntem aici din leagănul istoriei, şi aceea a creaţiei, fiind conştient că am fixat pe peliculă pentru cei de azi şi pentru cei din viitor o părticică din fabuloasa realitate românească”.

A încetat din viață la 23 aprilie 1989 și este înmormântat alături de tatăl său în fața bisericii din Racșa

Sursa: Claudiu Porumbăcean, Satu Mare Studii și Comunicări -2019- Seria Istorie-Etnografie-Artă-Restaurare-Conservare-

Nicolae Ghișan